duminică, 18 decembrie 2011

Obiceiuri de Crăciun, prin lume


Iată că nu am mai scris de mult pe blog, din diferite motive, dar acum revin cu o listă de obiceiuri de Crăciun din diferitele țări ale lumii. Studiindu-le mi-am dat seama că a avut mare dreptate cine a spus ”câte case, atâtea obiceiuri”, pentru că fie el Santa Claus, Père Noёl, Sinterklaas sau Moș Crăciun, bătrânul cu plete dalbe poartă în spate aceeași desagă plină de daruri, în fiecare an și în orice colț al lumii.
Călătoria noastră începe în Islanda, țara gheții și zăpezii. Aici vin an de an treisprezece Moși Crăciuni! Cu treisprezece zile înainte de Crăciun, primul Moș Crăciun coboară din munți, ocolește fiecare casă și apoi pune dulciuri în ghetuțele copiilor, în vreme ce aceștia dorm. Dacă au fost cuminți, copii primesc dulciuri, mandarine, lozuri în plic (parcă aveam și noi cândva), iar dacă au fost răi…un cartof. A doua zi, cel de-al doilea Moș vine în oraș și tot așa până pe 25 decembrie când primul Moș se întoarce la casa lui din munți, pe 26 cel de-al doilea și tot așa până pe 6 ianuarie.
Finlanda, sau țara celor o mie de lacuri, știm foarte bine că este locul unde locuiește Moș Crăciun. La ei Moș Crăciun se numește Joulupukki (@$)&%#*) și vine din ținutul Korvatunturi, un tărâm de forma unei urechi, despre care se spune că ar fi fost unealta lui Moș Crăciun cu care îi asculta pe micuți dacă sunt cuminți.
În Suedia, Jultomte are o înfățișare diferită: el este reprezentat ca un pitic îmbrăcat în roșu, cu barbă albă, mare amator de orez cu lapte, tradițională mâncare suedeză de Crăciun.
În Norvegia, cadourile nu se fac oricum. Ele sunt ascunse de către cei care le dăruiesc într-un sac cu paie care este apoi legat deasupra ușii destinatarului (aș vrea să știu ce se întâmplă dacă un calculator este cadoul :P). Când acesta deschide ușa, acesta se va trezi cu ele în cap, spre deliciul asistenței, care se aruncă asupra sacului, îl spintecă și, când găsesc surprizele, se îmbrățișează și își adresează urări de bine.
Dintre toate tradițiile pe care le-am  studiat, aceste sunt cele mai ”ciudate” și de aceea am vrut să vi le împărtășesc și ca să vă aduc zâmbetul pe buze, că oricum zăpada nu prea își face simțită prezența, iar fără zăpadă nici Crăciunul nu mai este cu adevărat Crăciun.
Pentru încheiere vă dau și niște cifre statistice:
-greutatea cadourilor din sania lui Moș Crăciun (în care se află câte un ursuleț de pluș pentru fiecare copil din lume) este de 333.333 tone;
-pentru a împărți toate cadourile într-o sigură noapte, Moșul ar trebui să facă aproximativ 823 de vizite pe secundă (cam multe, nu?);
-aproape trei sferturi (72%) din cei care au instalat un pom de Crăciun au ales un brad artificial.  În 1996 numai 63% alegeau brazi artificiali.
Acestea fiind prezentate, eu vă doresc, dragii mei cititori, Sărbători Fericite și Anul Nou să vă aducă numai bucurii, împliniri și multă multă sănătate!

joi, 21 aprilie 2011

20 Aprilie...

    Ȋn cursul zilei de ieri cineva mi-a pus o ȋntrebare care m-a blocat: "Ce sǎrbǎtoare este azi, pentru cǎ am vǎzut ȋn oraș defilǎri și depuneri de coroane?". Explicația este destul de simplǎ și o gǎsiți ȋn urmatoarele rȃnduri.
    Ziua de ieri a fost o zi specialǎ pentru toți orǎdenii (sau cel puțin așa ar trebui sǎ fie!). Spun asta pentru cǎ, la 20 Aprilie 1919, ȋn Sfȃnta zi de Paște brava armatǎ romȃnǎ condusǎ de Generalul Traian Moșoiu a intrat ȋn "cel mai frumos oraș din Romȃnia" (ȋl citez aici pe domnul Barbu Stefǎnescu) și l-a eliberat din mȃinile ungurilor.
    Dupǎ data de 19 Aprilie, ȋn care au fost eliberate orașele Satu Mare, Carei, Sǎcuieni, armata romȃnǎ ocupǎ Oradea. Primirea Generalului Traian Moșoiu, la bariera orașului dinspre Cluj, s-a fǎcut dupǎ vechiul obicei romȃnesc: primarul și Consiliul orașului oferindu-i pȃine și sare.
    Nicolae Iorga nota: "Astfel energicul general ardelean (n.a. Traian Moșoiu), care și-a dus ostașii cu un avȃnt uimitor, a fost primit cum rareori a fost ȋntȃmpinat un șef de cuceritori. Automobilul lui atȃt de ȋndrazneț, mȃnat mult ȋnaintea regimentelor cari ȋnaintau, a fost literalmente copleșit, ȋnǎbușit de flori". Putem sǎ observǎm felul ȋn care a fost primitǎ armata eliberatoare deopotrivǎ de cǎtre romȃni și unguri. Mǎreția momentului nu se poate descrie. Strigǎte de "URA!!!" strǎbǎteau vǎzduhul. Strada, pe care defila oștirea romȃnǎ, se umple cu flori pe care calcǎ mȃndri dorobanți.
    Ȋn aceste momente mulțimea a izbucnit ȋn lacrimi de bucurie, iar din aceeași mulțime se auzea cum strigau miile de piepturi ungurești "Éljen a román hadsereg", ȋnsemnȃnd "Traiascǎ Armata Romȃnǎ".
    Ȋn aceste rȃnduri am dorit sǎ aduc un omagiu acelor oameni care au luptat și luptǎ cu adevǎrat ȋn continuare pentru aceastǎ Sfȃntǎ națiune.
    Cred cǎ am putea sǎ ȋnvǎțǎm multe de la cei care au trǎit acele zile. Ar trebui sǎ nu mai fie rivalitate ȋntre romȃni și maghiari, pentru cǎ, indiferent de naționalitate, suntem ȋn primul rȃnd oameni și nu animale ca sǎ ne omoram ȋntre noi.
    Nu ȋn ultimul rand, aș dori sǎ dedic aceste rȃnduri lui Csibi Barna (cel care l-a spȃnzurat pe Avram Iancu), care se pare cǎ a uitat cǎ este OM și a recurs la acel gest reprobabil pentru a ne arǎta cȃt este de prost el defapt...

miercuri, 9 martie 2011

Ȋntȃlnire de gradul zero la ERA...


Era o zi obișnuită pentru un student ca mine. Ziua de 8 Martie, ziua femeii, a ȋnceput ca oricare alta: trezire ( la ora 7 ca ȋn fiecare zi, pe aceasta cale transmit mulțumiri celui care a elaborate acest orar minunat), facultă, cadouri pentru femeile din viața mea, și așa trece ziua pȃnă cȃnd primesc o invitație la concert ȋn ERA, “Ok, dar cine cȃntă?”, și răspunsul n-a ȋntȃrziat să apară: “Lavinia”. Nu prea știam cine e Lavinia, dar am acceptat, deși nu prea aveam chef de așa ceva. 
Am luat “limuzina” 14 pȃnă ȋn centru, apoi “limuzina” 23 spre ERA. Ajunși acolo, am văzut cum cȃteva trupe semiamatoare de dans iși etalează talentul. Ȋntre timp mi s-a făcut foame și m-am dus pȃnă ȋn Carrefour să-mi iau ceva de-ale gurii. La ȋntoarcere, surpriză, ȋl văd pe Zicu. Deși știam sigur că e el, nu mi-a venit să cred și mi-am continuat drumul spre scenă. Acolo aud că urmează să cȃnte fata căreia “ȋi e frică să doarmă singurică”, și anume Lavinia ( ex-Spicy pentru cei cunoscători, am aflat și eu pe urma despre care Lavinia era vorba). Decolteu, două domnișoare bine pe post de dansatoare, la fel, cu toate pe-afară, cȃntau și dansau pȃnă le-au sărit două șuruburi și trei piulițe la fiecare. La sfȃrșitul concertului autografe, pupici, poze, ȋnsă ȋl văd pe cel care ȋmi trezește mai mult interes decȃt domnișoara Lavinia ( și nu din motive la care vă gȃndiți voi ci pentru că sunt microbist, și pe deasupra și dinamovist) și anume Ianis Zicu, adică cel pe care l-am văzut mai devreme. Acum eram 1000% sigur ca e el, asta pentru că oamenii făceau poze cu el. Normal că vroiam și eu una. Dar ce să fac? Telefonul era descărcat, “De unde poza pe care mi-o doream?”, mă ȋntrebam eu ȋn gȃnd.
Apoi iau de mȃnă o fată arhinecunoscută mie și o rog frumos să-mi facă o poză cu susnumitul. Ajung la el, ȋi ȋntind mȃna, mă prezint ( nu că m-ar ține el minte, dar așa sunt ȋnvățat de acasă) și ȋl rog să facă o poză cu mine. El, zȃmbitor, ȋmi zice “ok Cristi”. Ȋmi face domnișoara poza, urmează chestii de genul “succes ȋn continuare, multe goluri ( dar nu ȋmpotriva lui Dinamo :p), etc. și ne despărțim.
          Iată cum o zi obișnuită iți poate rezerva lucruri nesperate. Cred că am ȋnvățat ceva din ȋntamplarea asta și anume să zic “da” chiar dacă ȋn mod normal răspunsul ar fi fost “nu” sau “nu prea am chef”. Nu vă sfătuiesc să spuneți mereu “da” ca și ȋn filmul de mare succes al lui Jim Carrey “Yes Man”, pentru că veți păți ca și el.  
          

          PS: Ȋn plus s-a ales și Zicu cu o poză cu mine, puteți să-i dați like pe facebook :D