Era o zi obișnuită pentru un student ca mine. Ziua de 8 Martie, ziua femeii, a ȋnceput ca oricare alta: trezire ( la ora 7 ca ȋn fiecare zi, pe aceasta cale transmit mulțumiri celui care a elaborate acest orar minunat), facultă, cadouri pentru femeile din viața mea, și așa trece ziua pȃnă cȃnd primesc o invitație la concert ȋn ERA, “Ok, dar cine cȃntă?”, și răspunsul n-a ȋntȃrziat să apară: “Lavinia”. Nu prea știam cine e Lavinia, dar am acceptat, deși nu prea aveam chef de așa ceva.
Am luat “limuzina” 14 pȃnă ȋn centru, apoi “limuzina” 23 spre ERA. Ajunși acolo, am văzut cum cȃteva trupe semiamatoare de dans iși etalează talentul. Ȋntre timp mi s-a făcut foame și m-am dus pȃnă ȋn Carrefour să-mi iau ceva de-ale gurii. La ȋntoarcere, surpriză, ȋl văd pe Zicu. Deși știam sigur că e el, nu mi-a venit să cred și mi-am continuat drumul spre scenă. Acolo aud că urmează să cȃnte fata căreia “ȋi e frică să doarmă singurică”, și anume Lavinia ( ex-Spicy pentru cei cunoscători, am aflat și eu pe urma despre care Lavinia era vorba). Decolteu, două domnișoare bine pe post de dansatoare, la fel, cu toate pe-afară, cȃntau și dansau pȃnă le-au sărit două șuruburi și trei piulițe la fiecare. La sfȃrșitul concertului autografe, pupici, poze, ȋnsă ȋl văd pe cel care ȋmi trezește mai mult interes decȃt domnișoara Lavinia ( și nu din motive la care vă gȃndiți voi ci pentru că sunt microbist, și pe deasupra și dinamovist) și anume Ianis Zicu, adică cel pe care l-am văzut mai devreme. Acum eram 1000% sigur ca e el, asta pentru că oamenii făceau poze cu el. Normal că vroiam și eu una. Dar ce să fac? Telefonul era descărcat, “De unde poza pe care mi-o doream?”, mă ȋntrebam eu ȋn gȃnd.
Apoi iau de mȃnă o fată arhinecunoscută mie și o rog frumos să-mi facă o poză cu susnumitul. Ajung la el, ȋi ȋntind mȃna, mă prezint ( nu că m-ar ține el minte, dar așa sunt ȋnvățat de acasă) și ȋl rog să facă o poză cu mine. El, zȃmbitor, ȋmi zice “ok Cristi”. Ȋmi face domnișoara poza, urmează chestii de genul “succes ȋn continuare, multe goluri ( dar nu ȋmpotriva lui Dinamo :p), etc. și ne despărțim.
Iată cum o zi obișnuită iți poate rezerva lucruri nesperate. Cred că am ȋnvățat ceva din ȋntamplarea asta și anume să zic “da” chiar dacă ȋn mod normal răspunsul ar fi fost “nu” sau “nu prea am chef”. Nu vă sfătuiesc să spuneți mereu “da” ca și ȋn filmul de mare succes al lui Jim Carrey “Yes Man”, pentru că veți păți ca și el.
PS: Ȋn plus s-a ales și Zicu cu o poză cu mine, puteți să-i dați like pe facebook :D
